Negreștii Vasluiului își au denumirea de la vornicul Negrea, unul dintre cei mai puternici feudali ai timpului său, prezent în Sfatul domnesc al lui Alexandru cel Bun, între anii 1401-1429. Așezarea există cu siguranță din vremuri imemoriale, dovadă fiind numeroasele vestigii reprezentative pentru diverse culturi arheologice și epoci istorice.
Cercetarea curgerii proprietății reconstituie, până în momentul primei atestări documentare a satului (1590-1591) și după aceasta, o transmitere genealogică a stăpânirii boierești, întreruptă uneori de vânzări între rude apropiate, timp de aproape cinci secole (XV-XIX), mai întâi pe întreaga moșie, apoi numai pe partea de sus (care a înglobat după 1600 moșia Linești și în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea o parte din Lurcești), în timp ce pe partea de jos (unde va apărea în jurul anului 1800 cătunul Rediul Mogâldeștilor, apoi numit Poiana) se va forma după 1600 proprietatea răzășească a unor descendenți tot din boierii veacului al XVI-lea.
Au stăpânit, așadar, Negreștii boieri însemnați, din neamuri de vază ale Moldovei, descendenți ai lui Negrea pe linie bărbătească și prin femei. Dintre aceștia se disting Toader, pisarul lui Ștefan cel Mare, apoi Huhulești, Sturzești, câțiva Hrisoverghi, Roseteşti, un Mavrocordat și un Suțu. O scurtă perioadă moșia va fi înstrăinată prin vânzare către marele sulger Ion Paladi, care va fi ridicat curți între 1687 și 1699, reparate apoi de fiul acestuia, Constantin Palade, proprietar al Negreștilor între 1742 și 1752.
În evoluția localității, o etapă distinctă se delimitează odată cu înființarea legală a târgușorului Negrești, în anul 1845. De multă vreme, aici se închegase un iarmaroc folosit de satele din jur, astfel încât în 1823 existau în satul Negrești un ratoș (han) de piatră, două dughene de băcălie și alte 24 dughene de lemn, cu mărfuri aduse de la Brașov, și se țineau nu mai puțin de 26 de zile de iarmaroc pe an. Târgușorul crește mereu, încât în 1845, când aici se înregistrau 72 de negustori, dintre care doar 11 erau români, ceilalți fiind evrei, proprietara moșiei, Efrosina Roset, obține cu ușurință hrisovul domnesc (24 noiembrie 1845) de recunoaștere oficială a statutului de târg al așezării, act ce reglementa drepturile și obligațiile proprietarei și besmenarilor (chiriașii locului de dughene). Acesta este târgușorul pe care îl cunoștea peste patru decenii N. Iorga, după ce proprietatea trecuse la fiica celei de mai sus, Didița (Smărăndița) Mavrocordat, figură ilustră a Iașilor de pe la 1860, mare amfitrioană de petreceri simandicoase, dar și promotoare a muzicii și teatrului (juca roluri în piesele lui Alecsandri, alături de acesta, de Matei Millo, C. Negruzzi și alții).
În 1868, moșia Negrești, cu satul și târgul, sunt date ca zestre fiicei Didiței, Natalia, căsătorită cu Nicolae Șuțu. Din păcate, ultimii trei mari proprietari ai Negreștilor nu au locuit la curtea boierească, moșia fiind mereu arendată, cu efectele cunoscute ale acestui fenomen social și economic. Fiind părăsită, curtea s-a părăginit, iar Petru Stoicescu, cumpărător al moșiei pe la 1890, a trebuit să facă o altă „curte”, aceea de la intrarea în Negrești, vis-a-vis de judecătoria de ocol și de spital.
La 10 aprilie 1894, târgul a ars aproape în întregime: 143 de case, scăpând de pojar doar câteva, între care subprefectura, cazarma, spitalul și școala de băieți. După dezastru, târgul a fost refăcut pe o rețea stradală geometrică, păstrată fără nici o modificare până astăzi. Casele de lemn de odinioară au fost înlocuite, pe străzile Unirii și Ion Brătianu (în 1912), în prezent N. Bălcescu, de dughenele, prăvăliile și locuințele de tip galițian ale evreilor, acelea care, în 1905, lui N. Iorga i se înfățișau ca urâte și străine. Devastările acestora din martie 1907 nu au fost un moment de bun augur pentru evoluția târgului care, din 1864 și până în 1950, ca reședință de plasă, a avut totuși șansele dezvoltării ca un centru administrativ, cu postă, spital, judecătorie, mai multe scoli și altele.
Începând din anul 1948, Negreștii intră în cursul istoric impus de schimbarea radicală a regimului politic. La 6 septembrie 1950, Marea Adunare Națională votează legea pentru noua împărțire teritorial-administrativă a țării în regiuni și raioane. Ca urmare, târgul Negrești, fostă reședință de plasă, rămâne reședință de raion și în același timp centrul comunei Negrești, cu satele Valea Mare, Poiana, Cioatele, Căzănești, Parpanița și Glodeni în componență.
Până în 1968, târgul Negrești nu se remarcă printre atâtea alte centre raionale din cadrul regiunii Iași, dar în retrospectiva timpului se constată o oarecare schimbare a structurii sociale, prin apariția unui număr mare de lucrători în sectorul servicii și o creștere a activității atelierelor meșteșugărești și a comerțului. Populația nu se mai ocupă exclusiv cu agricultura și comerțul ci își diversifică ocupațiile și preocupările. Se construiește o policlinică pentru întreaga zonă din jurul localității, o Stațiune de Mașini Agricole și alte mici obiective economice, precum un Centru de vinificație (1952-1953), Cooperativa Meșteșugărească și Șantierul de construcții (1958), care au recrutat forța de muncă din Negrești și din satele apropiate, astfel încât până în 1960 procentul populației ocupate în agricultură scade de la 90% la aproximativ 70%, restul fiind ocupată în noile sectoare de activitate. Un moment important în viața târgului Negrești l-a constituit înființarea în 1958 a primei clase (a VIII-a) de liceu, instituție care va marca decisiv atât viața socială, cât și cea culturală a localității. În anii următori, apar cadrele superior calificate ale școlii, profesorii pentru toate disciplinele de învățământ, fără mari fluctuații de încadrare și fără vacantări semnificative. Doar navetismul unor profesori ieșeni a creat, ca pretutindeni de altfel, anumite dificultăți în valorificarea deplină a resurselor pregătirii lor.
La 31 mai 1968, în urma noii împărțiri teritorial-administrative a țării, localitatea este declarată oraș, al patrulea din județul Vaslui, iar satele fostei comune Negrești intră în componența orașului. Noul statut urban a impus includerea Negreștilor în planurile centralizate de dezvoltare a județului Vaslui. În anii următori, s-au construit Filatura de bumbac (cu un număr de 580 angajați în 1980), Fabrica de Utilaje pentru Construcții (F.U.C.), cu producție cerută și la export, Fabrica de mobilă, ca anexă a I.P.L Vaslui, ce producea mobilă de calitate pentru export. Toate aceste transformări pe plan economic și administrativ au avut urmări și asupra structurii sociale a populației, care a accentuat și mai mult fenomenul urbanizării, astfel încât populația ocupată direct în agricultură a scăzut la aproximativ 55% din total. După 1990, unitățile economice principale au fost privatizate parțial sau au fost dezafectate, în tendința generală de dezindustrializare, fapt ce a generat o sărăcire rapidă și accentuată a populației și exodul în străinătate (îndeosebi în Spania și Italia) a celor râmași fără locuri de muncă.
Astăzi populația orașului Negrești este de aproximativ 10.000 de locuitori, grupând în jurul său 6 sate aparținătoare: Parpanița, Căzănești, Glodeni, Valea Mare, Cioatele și Poiana. Populația orașului Negrești este de religie ortodoxă – 98 % iar 2 % alte confesiuni (penticostali, adventiști, de ziua a șaptea, baptiști).
Mircea Ciubotaru, Negreștii – “ recuperări ale memoriei istorice. Perspectivă generală„
În Grupul Școlar Industrial „Nicolae Iorga” Negrești-Vaslui. Semicentenar 1958-200
(coordonator prof. univ. Mircea Ciubotaru), Editura Kolos, Iași, 2008.
Elena Roman, De la târg la oraș. Un reper: Liceul (1958)
În Grupul Școlar Industrial „Nicolae Iorga” Negrești-Vaslui. Semicentenar 1958-2008
(coordonator prof. univ. Mircea Ciubotaru), Editura Kolos, Iași, 2008.